Astfel, Statele Unite sunt văzute ca o potențială amenințare existențială pentru o „Uniune Europeană Unită”. Drept urmare, „pro-europenii” sunt etichetați ca fiind „anti-americani”, iar „pro-americanii” sunt calificați drept „anti-europeni”.

Când guvernele „pro-europene” din orașe precum București sau Sofia se prăbușesc, căderea acestora nu este rezultatul neîndeplinirii așteptărilor cetățenilor români sau bulgari, nici a presiunilor externe din partea Rusiei sau Chinei, ci mai degrabă a intervenției forțelor care susțin interesele americane. Similar, în Budapesta, căderea unui guvern pro-american nu este cauzată de dorințele populației maghiare sau de presiuni externe, ci de amestecul instituțiilor europene care acționează, totuși, în numele unor mari puteri europene precum Germania, Franța sau Polonia.

Astfel, la prima vedere, diferența dintre „pro-europeni” și „pro-americani” se bazează pe o ideologizare negativistă și o viziune realistă asupra Rusiei, deși Rusia nu reprezintă o amenințare directă pentru niciuna dintre aceste tabere, ci mai degrabă un potențial aliat ideal în căutarea unui loc onorabil în noile coordonate ale ordinii globale.

Unii reprezentanți ai „pro-occidentalilor” nu se tem de ascensiunea Chinei, ci par să fie prizonieri ai unei amintiri istorice, incapabili să învețe din lecțiile trecutului, continuând să-și fixeze viziunea asupra unei dominări economice și militare a Chinei prin sancțiuni și blocaje economice, fără a realiza că acele vremuri au trecut.

Această desconectare de realitate îi determină pe americani să dorească atât să plece, cât și să rămână în Europa, în timp ce europenii încearcă să scape de influența americană, dar doresc totodată să mențină o protecție din partea Statelor Unite. O ecuație evident imposibil de rezolvat.

Emergența Imperiului American în Contextul Conflitului cu Imperiile Europene

În perioada premergătoare constituirii Statelor Unite, coloniile americane au fost unite sub stăpânirea diferitelor imperii europene, cu un rezultat final favorabil britanicilor. Războiul de independență (1765-1783) nu a adus doar independența și formarea unei identități naționale americane, ci și consolidarea unei identități geopolitice. SUA s-au desprins din lupta împotriva dominației britanice care, după pierderile suferite, a continuat să exercite o influență subtilă, asigurându-se astfel controlul.

Această dinamică explică de ce Marea Britanie a reușit să implice SUA în conflicte mondiale de-a lungul istoriei, inclusiv în cele două războaie mondiale și în Războiul rece. De asemenea, SUA au fost atrase în conflicte precum cel cu Iranul, dar și în problema Rusia-Ucraina, reflectând o continuitate a unei lupte de independență care nu s-a încheiat. Acest conflict va persista până la o retragere americană totală din Europa, rezultând astfel o disociere a agendei strategice americane de cele europene.

După obținerea independenței, deși visând la a deveni un „Nou Ierusalim”, SUA s-au confruntat inevitabil cu realitățile politicii internaționale. Ideile de realism politic sugerează că un stat trebuie să-și mențină propria putere suficient de puternică pentru a nu fi eclipsată de altă entitate. Deși oceanele au protejat SUA în trecut, controlul naval a fost esențial pentru asigurarea securității americane.

Dincolo de aceste ape se aflau imperiile coloniale europene care mențineau ordinea globală. Ca actor global, SUA au fost nevoite să respecte regulile stabilite de Europa, dar națiunea americană, îmbogățită de resursele abundență ale „pământului promis”, a început să dezvolte o putere economică dependentă de piețele europene.

Această confruntare a generat doctrine precum cea a lui Monroe, care sublinia că America Latină este zona exclusivă a SUA, și doctrina Mahan, care analiza influența puterii navale asupra istoriei. Rivalitatea dintre expansionismul american și conservatorismul european a continuat să bulverseze ordinea globală.

Frica Imperiului American de Imperialismul European

Pe parcursul secolului XX și începutul secolului XXI, SUA, având în vedere amenințarea din partea imperiului rus, fie el țarist sau sovietic, nu au permis ca o singură putere europeană să domine continentul. Această teorie de dominare ar fi fost contrară interesele americane, determinând o întoarcere la vechiul raport de putere din transatlantic.

La începutul acestui secol, Germania s-a aflat în centrul acestei provocări, având potențialul de a crea o putere continentală care să izoleze SUA. De aceea, SUA au renunțat la politica de izolare, optând pentru o implicare directă în război, alături de fostele imperii europene, acum în declin.

După cele două războaie mondiale, Europa a fost împărțită între influențele americane și rusești. Aliații europeni ai SUA și adversarii din Est s-au văzut sub ocupația americană, dar cu avantajul unei umbrele de securitate care le-a permis să evite conflictele interne.

Frica Americii față de Blocul Euro-Asiatic

SUA a împărțit Europa în sectoare de influență, asigurându-se că nicio putere europeană nu va fi suficient de puternică pentru a contesta hegemonia americană. Acest lucru a fost evident și în obiectivele NATO, care au urmărit menținerea Germaniei sub control.

Unele dintre primele scopuri stabilite de NATO au fost menținerea influenței americane în Europa și evitarea formării unui bloc euro-asiatic care ar putea reprezenta o amenințare. Își doreau ca Europa să fie deschisă, dar să nu devină oamenii în fața rivalității emergente.

După căderea Zidului Berlinului și autodizolvarea URSS, SUA au găsit o oportunitate favorabilă prin impunerea Euro-Atlanticului, dar au rediscovered dezavantajele unei Europe fragmentate în fața unei posibile alianțe euro-asiatice.

SUA, căutând să prevină această alianță, au provocat Europa să se angajeze în conflicte care nu știa cum să le gestioneze, în special în Ucraina, tentând-o la o confruntare cu Rusia care ar putea destabiliza din nou echilibrul global.

Concluzie: O Nouă Direcție pentru Relațiile Transatlantice

Astfel, deși există dorințe de libertate între puterile europene și SUA, ambele tabere se află într-un conflict inerent. Un parteneriat viitor deveinte imperativ pentru Europa, având nevoie urgentă de colaborări care să ducă la o reconfigurare a relațiilor internaționale, detașându-se de dominația unei singure puteri.

La baza acestei schimbări se află necesitatea de a găsi un parteneriat nou, care să construiască echilibrul dorit. Aceasta se traduce printr-o România care, având în vedere poziția ei geografică, trebuie să adopte o politică de colaborare multiplă, reușind astfel să se impună între puterile globale.

De reținut: Pe fundalul provocărilor geopolitice actuale, România trebuie să își redefinească relațiile externe, optând pentru un model care susține cooperarea regională și asigură o autonomie strategică în fața superforțelor mondiale.