În urma recentelor dificultăți politice și a căderii guvernului, Președintele Nicușor Dan, recunoscut pentru abilitățile sale matematice, se găsește în fața uneia dintre cele mai mari provocări strategice din cariera sa. Actualmente, el trebuie să găsească o soluție funcțională într-un sistem politic unde diverși actori manifestă ostilitate unii față de alții, iar obținerea unei majorități parlamentare de cel puțin 50% pare o misiune extrem de complicată.

Pentru a înțelege complexitatea actualului peisaj politic, este util să analizăm actorii politici cheie. În formula P = {A, B, C, D, E, și diverse formațiuni mai mici, dar cu ambiții considerabile}, fiecare partid deține o anumită pondere a mandatelor, reprezentată prin s(p), suma totală fiind 100%. La acest aspect, logica rămâne clară. Însă, dificultățile devin evidente atunci când examinăm constrângerile pe care le impune contextul politic românesc actual.

Una dintre constrângeri importante este reprezentată de Partidul B, perceput ca o entitate problematică, ceea ce generează o aversiune generalizată în rândul celorlalte partide față de stabilirea de orice alianțe. De asemenea, majoritatea parlamentară devine imposibil de atins fără Partidul A, mai ales dacă Partidul B este exclus din calcule. Aceasta conduce la situația în care celelalte partide, oricât de unite ar fi, nu reușesc să atingă pragul necesar. În plus, Partidul C exprimă o reticență extremă la ideea unei colaborări cu Partidul A. Situația este complicată și mai mult de Partidul D, un partid mic, dar care se consideră esențial și care preferă să se alieze doar cu Partidul C. O colaborare cu Partidul A ar fi posibilă doar în condiții de „compromis extrem”, o asociere forțată, marcată de tensiuni. Pe de altă parte, Partidul E, cu o reprezentare modestă de 6%, s-a dovedit dispus să colaboreze atât cu Partidul A, cât și cu o combinație C+D, atâta timp cât interesele sale pragmatice sunt respectate, iar suma mandatelor depășește 50%.

În acest context complex, Președintele analizează diferite scenarii pentru formarea unui cabinet.

Una dintre opțiunile posibile, teoretic elegantă, ar consta într-un parteneriat între Partidul A, Partidul E și coalițiile mici dispuse la colaborare, excluzând partidele B și C, precum și, dacă se poate, și Partidul D. Dacă suma ponderilor mandatelor Partidului A, celor 6% de la Partidul E și a partidelor mici ajunge la 50%, un nou cabinet ar putea fi format. Într-o astfel de situație, Partidul A ar prelua rolul de lider, lăsând Partidul D să manifeste nemulțumire, iar Partidul C să critice public mașinațiunile democratice. Deși atractivă pe hârtie, o astfel de structură ar putea avea o stabilitate fragilă în practică. Dacă sprijinul partidelor mici nu se dovedește suficient sau dacă acestea nu colaborează așa cum este necesar, se ivesc alternative.

O a doua variantă s-ar axa pe faptul că Partidul A ar fi nevoit să accepte cu greu un compromis semnificativ cu Partidul D. Calculele politice ar deveni aici mult mai dificile; prim-ministrul desemnat, din partea Partidului A, ar trebui să recurgă la măsuri de „plăți compensatorii”, distribuite prin ministere, bugete și funcții, până când Partidul D ar consimți să intre în coaliție. Costul politic ar fi considerabil, dar ar conduce la o soluție guvernamentală.

Există, de asemenea, o a treia opțiune, dorită de către unii: o coaliție dintre Partidul C, D, E și formațiunile mici care se opun Partidului A. Deși aceasta ar părea ideologic un model ideal, contrar constrângerilor menționate, suma totală a mandatelor obținute nu ar reuși să depășească pragul necesar de 50%. Prin urmare, o astfel de coaliție, deși teoretic perfectă, ar conduce la o guvernare din opoziție.

În final, o a patra variantă, ce-ar implica o colaborare între Partidul A și Partidul B, ar necesita o revizuire deplină a constrângerii inițiale. Aceasta ar reprezenta o minune politică, în care Partidul B, văzut ca un „extremist problematic”, devine un partener acceptat de Partidul A, care se consideră „pro-european”. Totuși, un astfel de scenariu ar fi plauzibil doar în cazul unei crize naționale severe, capabilă să depășească chiar și cele mai puternice bariere ideologice, transformând un guvern de reconciliere națională într-o necesitate urgentă.

Referitor la probabilitatea de a nu se forma nicio majoritate, aceasta este estimată undeva între 15% și 25%. Deși acest procent este suficient de mic pentru a nu genera panică, este totodată suficient de semnificativ pentru a asigura apariția unor știri interesante. Miza politică devine considerabilă, similar teoriei jocurilor cooperative, unde lipsa de colaborare duce la pierderi comune. Partidul A se află în poziția de jucător de veto, fără de care nicio soluție nu este viabilă; în același timp, Partidul E rămâne un actor crucial, având capacitatea de a înclina balanța. Nucleul soluțiilor stabile este foarte restrâns și necesită multă flexibilitate.

Președintele Dan, ca un bun matematician, va încerca să-i convingă pe toți actorii politici că interesele comune ar trebui să prevaleze asupra ambițiilor personale. În România post-electorală, cea mai reușită demonstrație este aceea care aduce în final un guvern funcțional, chiar dacă procesul de realizare a acesteia este presărat de compromisuri și nesiguranță. Din păcate, Nicușor, deși se pretinde mediator, acționează uneori ca un selecționer al unei echipe naționale, unde nu rezultatul contează, ci doar interesele de grup.