La începutul anilor ’90, imediat după căderea comunismului, România a devenit teren de lucru pentru mari figuri ale capitalismului occidental, dar și pentru proiecte ideologice noi. În acest context, a apărut și ceea ce autorul numește „sorosismul” românesc.

Primii ani de după 1989: ce a găsit Soros în România

După Revoluție, România era dominată de Frontul Salvării Naționale (FSN), care controla puterea politică și mediul public. Foste cadre PCR și UTC din eșaloanele doi și trei, revoluționari, activiști și oameni deja obișnuiți cu sistemul comunist încercau să se repoziționeze. Cei care fuseseră în prim-planul partidului stăteau retrași și temători, pentru a nu ajunge, asemenea lui Postelnicu și Bobu, în fața tribunalelor.

La televiziunea publică, emisiunile maraton de după Revoluție aduceau în fața camerelor aceeași lume cunoscută: jurnaliști, activiști, artiști, scriitori – unii oportuniști, alții marginali. Se contura o masă eterogenă de persoane revoltate, dar nu neapărat formate intelectual, care repetau lozinci anticomuniste și vorbeau insistent despre „libertate” și „democrație”, adesea fără un proiect clar.

În acest decor, în primele luni din 1990, au aterizat la București George Soros și Rupert Murdoch, printre primii magnați occidentali interesați de România postcomunistă. Potrivit articolului, Murdoch s-a orientat către Casa Poporului, iar Soros către mințile tinerilor și către modelul de societate pe care îl putea influența. Țiriac, menționat în text, este prezentat ca fiind atunci „mic și amărât” în comparație cu acești mari jucători.

GDS – primul nucleu al noii „drepte intelectuale”

Primul pol de atracție pentru intelectualii care se revendicau de dreapta a fost Grupul de Dialog Social (GDS). Acesta a primit rapid o vilă pe Calea Victoriei, clădire pregătită inițial pentru Nicu Ceaușescu sau pentru o structură de tineret aflată sub tutela lui. În realitate, acolo s-au instalat Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, alături de Stelian Tănase, Gabriel Andreescu și alții, sub „umbrela” lui Silviu Brucan.

Acolo a ajuns și George Soros, cu imaginea unui filantrop american. În aceeași zonă s-au strâns scriitori, artiști și câteva figuri cunoscute pentru disidența lor de dinainte de 1989. A fost, spune autorul, o „primă inventariere” și o selecție de persoane utile pentru un proiect necunoscut pentru cei mai mulți dintre contemporani. Toți așteptau ajutoare, dar în fundal se derula un proces de triere.

Tinerii – în special studenți sau intelectuali aflați la început de drum – erau invitați la întâlniri, selectați și uneori racolați, fără să înțeleagă de cine și în ce scop. Mulți dintre aceștia îi priveau cu suspiciune pe cei care nu fuseseră persecutați de mineri sau care aveau privilegii materiale modeste, cum ar fi un telefon sau un autoturism Lada, asimilându-i reflex „comuniștilor”.

Presa liberă, deziluzii și primele contactări cu Soros

În acest context agitat, autorul rememorează lansarea revistei „Expres”, realizată împreună cu Mihai Cârciog. Primul număr ar fi avut un tiraj de aproximativ jumătate de milion de exemplare, vândut cu entuziasm pe stradă. Redacția funcționa cu două mașini de scris (Consul și Erika), aduse de acasă, puține fonduri și o echipă redusă, dar motivată. Obstacolele erau reprezentate de FSN, Securitate, fostele ziare comuniste, mineri și Miliție.

În același timp, la GDS se contura o direcție nouă: Gabriel Liiceanu lansase volumul „Niște lichele”, preluat ca manifest al intelectualilor și al tinerilor; actorul Victor Rebengiuc avusese un moment memorabil la TVR, cu scena ștergerii la gură cu un sul de hârtie igienică, în prime time; revista „22” se impunea ca publicație de referință; Piața Universității se umplea seară de seară. Se forma treptat o punte între două lumi: cea veche – instalată în instituțiile statului (FSN, SRI, Parlament, Cotroceni) – și cea nouă, prezentă în stradă, în Piața Universității, la GDS și la Timișoara, unde fusese lansată Proclamația lui George Șerban, cu celebrul Punct 8, ce urmărea „curățirea ideologică” a societății românești.

Autorul relatează că, dintr-un „spirit ardelenesc de conservare” și din loialitate față de meseria de jurnalist, a refuzat să urce în balconul Universității sau la Opera din Timișoara, preferând să scrie în „Expres” și să transmită la BBC despre Proclamație. În timp, Proclamația și Punctul 8 au fost, în viziunea sa, blocate „cu vârf și îndesat” de activul PCR, UTC și SRI, ajungând într-un „cimitir al dorințelor neîmplinite”.

Invazia de fundații, ajutoare și burse

Perioada a fost marcată de un flux intens de presă străină, fundații, reprezentanți ai unor culte și ajutoare de tot felul. Ziare și radiouri primeau calculatoare, tipografii, copiatoare, hârtie, bani și burse. Pentru mulți tineri s-a deschis un traseu de „bursier”: din bursă în bursă, din țară în țară, din specializare în specializare, ajungând să trăiască, după cum notează articolul, mai bine decât politicienii sau jurnaliștii din țară.

Autorul povestește că nu înțelegea de ce ziare considerate „aproape inexistente” primeau camioane de hârtie, tipografii și alte dotări, în timp ce revista „Expres”, cu un succes real de public, nu era luată în calcul pentru niciun sprijin. În acest context, a ajuns la o întâlnire cu George Soros, organizată la GDS, unde se discuta „ce este de făcut”.

În timpul întâlnirii, autorul spune că i s-a adresat direct lui Soros, propunându-i să investească bani în „dezghețarea” celor din FSN și în dotarea cu echipamente a celor care susținuseră Piața Universității, argumentând că aceștia știau ce să facă cu astfel de resurse. Ulterior, el își califică acea poziție drept o formă de „bună credință tristă și nevinovată”.

Potrivit relatării, Soros nu urmărea susținerea unor ziare, ci identificarea de persoane pe care să le folosească într-un proiect care, la acel moment, nu era înțeles. Nu a promis nimic, nu a oferit nici măcar o carte de vizită. La scurt timp, Mihai Cârciog a intermediat, cu ajutorul Sandrei Pralong, o invitație la o masă cu George Soros, la restaurantul Elisabeta, aflat atunci în Palatul Regal (clădire ce ținea de guvern și avea o sală mare transformată în restaurant deschis publicului).

Soros este descris ca „viclean”. Din puținele explicații oferite nu s-ar fi putut trage concluzii clare, iar autorul precizează că nu a înțeles nimic concret. Singura sugestie a fost să-l caute la New York. Când, peste aproximativ un an, l-a căutat la Fundație, Soros nu era acolo; în schimb, a primit o cafea în pahar de plastic și o broșură de la un funcționar. Acest episod este interpretat retrospectiv ca un „noroc” care a închis un drum ce ar fi putut continua mai prost.

Exodul tinerilor și conturarea nucleului „sorosist”

În aproximativ doi ani de la Revoluție, „apele s-au separat”. După mineriadă, mulți studenți au plecat din țară, unii fugind efectiv. Tinerii căutau căi de acces spre libertate: fundații, biserici, universități, locuri de muncă în străinătate. Motivația era fuga de moștenitorii comuniștilor ajunși la putere.

FSN a continuat să adune în jurul său personal din vechile structuri de partid și de stat, precum și din fosta Securitate, prezentându-se drept „luptători pentru democrație”. De cealaltă parte, se aflau cei care identificau în această zonă „lumea veche” revopsită, cei care umpleau Piața Universității, cei care îl admirau pe Marian Munteanu și Liga Studenților – mulți dintre membrii acesteia plecând din România după venirea minerilor. Aceștia erau deschiși către valorile occidentale, spre „luminițele de departe”: americanii, Soros, Europa Liberă, BBC.

Articolul indică explicit un nucleu al „sorosismului” format în jurul unor persoane: Andrei Pleșu, Sandra Pralong, Renate Weber, Gabriel Andreescu, Alin Teodorescu. Ulterior s-ar fi alăturat Monica Macovei, Stelian Tănase, precum și Alina Mungiu, înainte de căsătoria cu Andrei Pippidi.

Burse, selecții și schimbarea de mentalitate

Autorul susține că, pe fondul refuzului, considerat „învechit”, al FSN-ului, în zona dreptei – lângă liberali, țărăniști și Fundația pentru o Societate Deschisă – s-au strâns tineri cu un IQ ridicat, curajoși, cu instinct pentru libertate, cu idei democratice și valori morale. Se vorbește despre o „ploaie” de burse și invitații pentru a cunoaște democrația în străinătate. Chiar invitațiile în sine reprezentau o formă de selecție, deoarece oamenii din zona FSN nu erau chemați.

În general, doar membrii guvernului călătoreau oficial, pentru a oferi explicații despre situația internă. În rest, numeroși tineri plecau prin programe, burse, workshopuri și seminarii, în special în SUA. Autorul menționează că a semnat „zeci și zeci, poate sute” de recomandări și scrisori pentru acești tineri.

Cei plecați sunt descriși ca fiind greu de deosebit, la început, între oportuniști și idealiști. Mulți l-ar fi „păcălit” pe autor, care spune că era imposibil de făcut diferența. Însă, la întoarcere, aveau un aer comun: atitudine schimbată, explicații diferite, abordări noi, o înclinație mai marcată către viziunea promovată de Soros și o preocupare accentuată pentru „libertăți”.

O parte importantă dintre acești tineri nu mai dorea să audă despre stânga, socialism, patriotism, istoria națională, Mihai Viteazul sau Mihai Eminescu. Păreau atinși de un „curent rece” al libertăților nelimitate și al unui nou tip de decontare a trecutului. În această dinamică, „sorosismul” ar fi prins rădăcini prin dorința de libertate a tinerilor inteligenți, nealiniați, exasperați de clișeele socialismului și dornici să se arunce într-un haos al libertăților importate rapid.

De la FSN la PSD și de la „sorosism” la progresism și userism

Textul afirmă că acea „floare a tineretului român”, respinsă de FSN, a continuat să se adune în mediile deschise către Occident. FSN s-a transformat, succesiv, în FDSN, apoi PDSR, iar în cele din urmă în PSD, reprezentând tot mai clar, în percepția autorului, „trecutul”.

În același timp, cei fascinați de America, grupați în jurul Alianței Civice și al CDR, cu voluntari, studenți din Liga Studenților, universitari și intelectuali, au început să beneficieze tot mai mult de ofertele, programele, invitațiile și fondurile Open Society. Astfel, influența lui Soros creștea.

În final, articolul susține că adepții acestui curent au ajuns să alcătuiască „cealaltă parte a frontului”, din care s-ar fi ridicat ulterior progresismul și „userismul” de astăzi.

Context pentru cititorii din Deva

Pentru cititorii din Deva și din județul Hunedoara, aceste evenimente din Bucureștiul începutului anilor ’90 au avut ecouri importante. Piața Universității, GDS, Proclamația de la Timișoara și Fundația pentru o Societate Deschisă au influențat climatul public și politic din întreaga țară, inclusiv felul în care s-a făcut presă, s-au format noile elite și s-au împărțit taberele ideologice.

Mulți tineri din toată România – nu doar din Capitală – au plecat atunci la studii sau burse în străinătate, prin diverse fundații și programe, întorcându-se cu alte viziuni despre societate și democrație. Autorul articolului sugerează că tocmai aceste experiențe occidentale și selecțiile făcute prin burse și invitații au dat contur, în timp, unei noi garnituri de lideri de opinie și politicieni, diferită de generațiile formate în vechiul aparat de partid.

Acest text rescrie, cu respectarea fidelă a faptelor și numelor, articolul publicat la 16 februarie 2026, ora 13:00, pe cotidianulhd.ro, semnat de Cornel Nistorescu, adaptându-l stilistic pentru cititorii „azi în Deva”.