România și diplomația Războiului Rece: Vietnam, China și SUA

Un moment relevant pentru această orientare a apărut după Războiul de Șase Zile, desfășurat între 5 și 10 iunie 1967. În timp ce Moscova a cerut statelor aliate să rupă relațiile diplomatice cu Israelul, România nu a urmat directiva. La scurt timp, Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu s-au întâlnit cu secretarul de stat american Dean Rusk, la 23 iunie 1967, iar pe 26 iunie au avut o întrevedere cu președintele Lyndon Johnson.
Corneliu Mănescu și sprijinul american la ONU
Poziția distinctă a Bucureștiului a fost reflectată și în plan multilateral. Statele Unite au susținut candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Pentru Washington, România putea fi un interlocutor util tocmai datorită relațiilor sale speciale în interiorul blocului comunist. Această deschidere a fost legată și de eforturile administrației Nixon de a îmbunătăți relațiile cu China, folosind România ca intermediar diplomatic.
Rolul Bucureștiului în dosarul Vietnamului
Richard Nixon a discutat posibilitatea ca România să contribuie la medierea conflictelor din Indochina, regiune care includea Vietnamul, Laosul, Cambodgia și Thailanda. În contextul negocierilor cu Vietnamul, președintele american a menționat România și a acordat importanță evaluărilor transmise de autoritățile de la București.
Un rezultat diplomatic important a fost obținerea acordului Beijingului pentru ca negocierile dintre Washington și Hanoi să continue. În acest context, relația dintre Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon a căpătat o valoare aparte. Cei doi s-au întâlnit de trei ori între 1967 și 1970, iar discuțiile lor au inclus cooperarea economică și relațiile diplomatice cu China.
Statele Unite au cheltuit între 25 și 30 de miliarde de dolari pentru Războiul din Vietnam, ceea ce explică importanța pe care administrația americană o acorda canalelor diplomatice alternative. În februarie 1970, România a fost singurul stat comunist menționat într-un raport de politică externă prezentat Congresului în timpul președinției lui Nixon.
Vizitele lui Nixon la București și Washington
În august 1969, după vizita sa în România și discuțiile cu Nicolae Ceaușescu, Nixon a declarat că niciuna dintre cele aproximativ 60 de țări vizitate de el nu îi va rămâne la fel de puternic întipărită în memorie precum România. Președintele american a mai spus că discuțiile cu Ceaușescu „vor intra în istorie”. La rândul său, liderul român aprecia personalitatea și comportamentul lui Nixon.
Pe 26 octombrie 1970, Nixon l-a primit pe Ceaușescu la Casa Albă, în perioada unei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Relația politică a fost urmată de măsuri economice: administrația Nixon a acordat României statutul de națiune cea mai favorizată în 1975.
De la apropiere economică la disputa privind drepturile omului
Parteneriatul nu a rămas însă neschimbat. Statele Unite au început să condiționeze menținerea statutului comercial favorabil pentru România de îmbunătățirea situației drepturilor omului. În februarie 1988, România a renunțat la beneficiile economice și comerciale americane ca răspuns la noile solicitări formulate de Washington.
În 1987, exporturile Statelor Unite către România valorau 200 de milioane de dolari anual, jumătate dintre acestea fiind produse agricole. În sens invers, exporturile românești către piața americană ajungeau la 775 de milioane de dolari. Aceste cifre arată miza economică a relației, chiar și în etapa în care dialogul politic devenea mai dificil.
Informațiile factuale principale provin din comunicările autorităților și relatările presei naționale.
De reținut
România și-a folosit independența diplomatică față de Moscova pentru a dezvolta contacte cu Washingtonul și Beijingul, pentru a sprijini continuarea negocierilor privind Vietnamul și pentru a obține avantaje economice. Relația cu Statele Unite s-a deteriorat ulterior pe fondul condiționării comerțului de respectarea drepturilor omului.






